Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre
strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea,
fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mină într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în
ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure. Într-adevăr,
toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte
curţile marelui sat ce era atunci Capitala. Vântul scutura, după popasuri egale, coamele
pomilor, făcând un tumult nevăzut, şi numai întunecarea şi reaprinderea unui lan de stele
dădea trecătorului bănuiala că mari vârfuri de arbori se mişcau pe cer. Tânărul mergea
atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia,
numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar
gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi
era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i
cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului
corectau printr-o notă voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat ♥♥♥ trecea de pe
un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu cunoştea casa pe care
o căuta. Strada era pustie şi lumea părea adormită, fiindcă lămpile de prin case erau
stinse sau ascunse în mari globuri de sticlă mată, ca sa nu
dea căldură. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea
înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a
arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în
raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de
frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care
dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o
caricatură în moloz a unei străzi italice. În apropierea mânăstirii şi peste drum de ea, o
casă cu ferestre înalte era încă luminată. În faţa ei staţiona o trăsură luxoasă cu doi cai
albi, înăuntrul căreia dormea, cu capul în piept şi cu hăţurile în mină, un birjar gros,
înfăşurat în tipicul veşmânt lung şi încreţit de catifea. Tânărul ajunsese cu greaua lui valiză
în chip de balercă în dreptul ei şi, după oarecare examen, se opri lăsând
o clipă jos povara. Casa avea un singur cat, aşezat pe un parter scund, ale cărui geamuri
pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus
privea spre stradă, cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o
rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite
pe câte două mensole. La faţadă, acoperişul cădea cu o streaşină lată, rezemându-se pe
mensole despărţite de casetoane, totul în cel mai antic stil, dar mensole, frontoane şi
casetoane erau vopsite cu un ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe
locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. Un grilaj
înalt şi greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate, dovedea, pe dreapta, existenţa unei
curţi, în care se zărea prin întuneric atâta frunziş şi atâtea trunchiuri, încât întinderea ei,
deocamdată, nu se putea calcula, impresia trecătorului fiind totuşi de pădure fără fund.
Grilajul avusese o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanţ. O portiţă mai mică
numai era deschisă, şi pe aceea, luându-şi sacul în mână, intră tânărul, după oarecare
chibzuială. Ajungând în faţa uşii de la intrare, el se codi să urce cele două trepte de piatră
şi porni spre fundul curţii spre a vedea dacă putea da de cineva în odăile de serviciu.
Acolo putu să-şi dea seama că partea de din dos a casei avea o înălţime mai mare decât
a restului, parter şi cat formând două coridoare suprapuse, cu geamlâc. Numai în catul de
sus o lampă cu petrol ardea, restul mocnea în întuneric. Tânărul se întoarse spre intrarea
din faţă şi medită un mijloc de a-şi vesti prezenţa. Însă nu văzu prin apropiere nici o
sonerie, şi a bate în uşă i se păru, ♥♥♥ era şi natural, o absurditate. Într-adevăr, uşa, de
forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi
bubos de vopsea cafenie, se întindea de la cele două trepte de piatră, tocite în modul
convexităţii, până aproape sub streaşină. Nici o perdea nu acoperea ochiurile de geam,
pline de un praf străvechi, pe care se vedeau bine urmele picăturilor de ploaie şi ale
melcilor fără casă. Neavând alt chip de ales, tânărul apăsă clanţa moale şi dădu să tragă
uşa. Dar spre spaima lui, uşa cea uriaşă se mişcă aproape de la sine, căzând spre el cu
un scârţâit îngrozitor. Intimidat, aşteptă ca lumea din casă, intrigată de zgomot, să
năvălească jos, dar nu se întâmplă nimic. Tânărul intră atunci, încercând să închidă cât
mai bine infernala uşă, şi abia înăuntru făcu uimitoarea descoperire că mânerul de os al
unui probabil clopoţel interior atârna în sală. Dar nu îndrăzni să sune numaidecât, într-atât
îl miră anti-camera. Ea era de o înălţime considerabilă, ocupând spaţiul celor două caturi
laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă, în vârful căreia
un Hermes de ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, dar
vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu glob de
sticlă în chipul unui astru. Lampa era stinsă, în schimb o altă lampă plină de ciucuri de
cristal, atârnată de înaltul tavan, lumina tulbure încăperea. Ceea ce ar fi surprins aici
ochiul unui estet era intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite.
Pereţii, care, spre a corespunde intenţiei clasice a scării de lemn, ale cărei capete de jos
erau sprijinite pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene, ar fi trebuit sa fie de marmură
sau cel puţin de ştuc, erau grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna, imitând
picturile pompeiene, şi îndeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii. Însă sistemul
de perspective şi festoane în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o
optică falsă de zugrav, era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel
în chip supărător lipsa de coeziune a planurilor. În sfârşit, tavanul imita prin zugrăveli
casetoanele unui plafon roman. Acest sistem de decoraţie, precum şi crăpăturile lungi şi
neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală. Tânărul, hotărându-se
în fine, trase de mânerul clopoţelului. Atunci un fel de schelălăit metalic răsună de sus can
nişte spaţii mari şi goale cu ecou rău. Trecu un timp chinuitor pentru necunoscutul de
jos, apoi scara începu să scârţâie ca apăsată de o greutate extraordinară şi cu o iritantă
încetineală. Când provocatorul acestor grozave pârâituri fu jos, tânărul văzu mirat un
omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea
aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene
de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os.